Hoinar de Emil Garleanu

O clipa ţinu noaptea, cat ţin nopţile de vara, cand întunericul e numai o strangere de aripi a luminii. Şi totuşi îndata ce se trezi fluturul, în racoarea umeda a dimineţii, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise în sine, banuind: „Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!”
Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din înalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, şi peste campie navali un val de aur. Fluturul îşi palpai de cateva ori aripele, şi din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, îşi lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese de mult pe la targ, o lua într-acolo.

Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul, şi, mehenghi, se furişa întai pe la ferestrele casei. Perdelele erau înca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand în albastru, sinilii batand în roz, acoperite de roua, ca de nişte nestemate, fragede flori”, gandi fluturaşul, şi batandu-şi aripele albastre stropite cu aur, le saruta pe rand. „Aici o sa stau astazi pe vremea arşiţei”, gandea ştrengarul. Dar tot privind la ele, gasi zorelelor o scadere; prea îşi schimbau faţa: dimineaţa într-un fel, la amiaza într-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase. „Nu-s statornice” adauga craiul, şi pleca mai departe.

Cum zbura aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul.
Repede se coborî de se aşeza pe o tulpina de rozeta. Şi cum ramasese pierdut, rasufland mireasma îmbatatoare, se gandea: „Nu e floare mai fermecatoare carozeta, degeaba! în mireasma ei sa mori şi mori fericit!”

Gandind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, îşi mai schimba din pareri: „într-adevar, îmbatator miros; dar de ce oare firea nu îmbina niciodata toate însuşirile la un loc. Poftim, priveşte, cine împraştie o asemenea mireasma! Flori marunţele, pipernicite, aproape verzi ca şi frunzele.” Şi fiindca în clipa aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fara sa stea în cumpana îşi facu vant spre lujerul înalt, subţire şi mandru al unui crin întarziat.

Aşezandu-se în potirul parfumat, alb ca zapada, berbantul îşi destinse aripele puţin, sa se odihneasca, dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii, şi se necaji: „Foarte mulţumesc de gazda, daca e vorba sa ies manjit!… Şi unde mai pui ca aici stai ca într-o manastire.”

Se înalţa în aer. Se încalzise grozav. „Parca e mai cald ca la camp”, gandi sprinţarul. In vremea aceasta ochii lui zarira, aşa, ca o şuviţa de sange. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripele, lovi de cateva ori aerul şi se lasa, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creaţa şi îmbalsamata. „Uite-o floare care nu-i nazuroasa, îşi zise; o gaseşti pretutindeni; şi cu toate astea ar avea dreptul sa fie mandra cu faţa ei îmbujorata. Da, garoafa într-adevar mi-i draga”. Şi statea hoinarul, tolanit pe frunzişoarele moi ca un paşa, cand parca îl ameţi ceva. „Ce sa fie? Mirosul garoafei”.

Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica, sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa împrumute mirosul piparat de cuişoare? „Pfui!” Zglobiu, îşi vazu de drum, aiurea, stranutand… Şi ziua trecea, şi ratacitorul zbura mereu, mereu, fara astampar. „Uite colo un lavicer de nu ma uita. Fiindca-s albastre ca şi mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru mare”; atingandu-le dispreţuitor cu varful de aripa, le lasa în urma.
Ce mai straturi de ochiul bouluil „Sunt prea din topor – baga de seama curtezanul – ce e floare trebuie sa aiba ceva care sa

0 înrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu mine”, îngamfat, se împiedica de o gura leului; „Mersi, de-alde dumneatale gasesc şi în camp, la ţara”. „Ei, cu micşunica se schimba vorba – adeveri şiretul – asta da”. Şi se lasa elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. îşi stranse aripele una, îşi rasuci musteaţa, facu ochii mici: micşunica ramase liniştita; gazda buna dar nu sprinţara. Flacaul se necaji: „Ho! Babatie, prea te crezi! Eu n-am venit sa dorm”. Şi fugi, razand. Maigaritarele nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca în necaz; întrucat priveşte barba împaratului, îi venea rau numai cand se gandea la numele ei… Ziua trecea, soarele scapata; se mai racorise. O lua înspre gherghine. Cocoţate, sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „înalte şi proaste”, zise pierde-vara, şi, înalţandu-se sus, cauta cu ochii trandafirii. îi zari. Se coborî încet, curtenitor se închina, în faţa fiecaruia. „Flori de paradis, flori maiestre, flori…” dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stanga, complimentand, aripa

l se zgarie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fara sa se mai uite înapoi… Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar în drum facu cu ochiul rochiţei randunicii, o veche prietena, şi spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, îmbatranit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le ramasese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de camp. „Tot mai frumos e campul… Dar nu-i vorba, şi-n gradina!…” Şi parca departe, într-un colţ, zari o floare, învoalta, necunoscuta.

Grabi, dar deodata începu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca se întunecase. Nu mai vedea nimic. îl apucase noaptea în drum. Neputand sa mai zboare, se lasa la întamplare, pe un spin uscat, sa aştepte zorii, suspinand nemulţumit:
„Ce Dumnezeu se-nnopteaza aşa devreme!”